Despre renuntare

Oare a trece prin lume, printre oameni şi lucruri, a le sorbi rapid şi nesaţios sucul şi a culege, în trecere, fructele spre care mâinile ţi se întind din instinct, înseamnă, în esenţă, a renunţa? De aceste randuri m-am izbit in timp ce imi treceam privirea peste eseul unei pustoaice de 18 ani. Ai spune ca sunt scrise de un mare filosof, nu este asa si poate asta le face cu atat mai valoroase...
M-au facut sa reflectez...a renunta...renuntam cu atata usurinta la lucrurile care conteaza, la un gand indraznet sau la persoanele care inseamna ceva pentru noi. Renuntam...de ce? Poate ca nu suntem suficient de curajosi, pentru ca ne este teama sau care sa fie motivul? Reflectati si ajutati-ma sa descopar raspunsul...
Uitati-va aici...Renunţarea e în repeziciunea cu care toate acestea sunt consumate şi primite, în viteza trecerii de la un fruct la altul, în repeziciunea fulgerătoare cu care îi savureazi dulceaţa, mânat de teama de a nu zăbovi prea mult lângă unul singur, de a nu te ataşa prea mult de unul singur, renunţând astfel la celelalte...Sa fie acesta raspunsul...se pare ca pustoaica e cu un pas inaintea mea. Ceea ce este ciudat este ca in urma cu o saptamana m-am lovit de aceste vorbe, dar spuse intr-o alta forma si intr-un alt context. Nu sunt de acord cu voi. Pai de ce ne-ar fi teama...Eu zic sa avem curaj... eu una am. Totul depinde de noi...ideea e sa nu cream holograme si sa investim in ele, atunci sigur vom fi dezamagiti. Si daca e sa renuntam, sa renuntam la holograme, sa renuntam la proiectii false, sa privim totul asa cum este...